Defăimarea, trecerea pe roÈ™u – Nicolae Geantă

Cuprins de „boala cercetărilor fără rost, È™i a certurilor de cuvinte din care naÈ™te pizma” (1 Timotei 6:4), defăimătorul este acel analist (ne)profesionist care poposeÈ™te în public, în spaÈ›iul real ori virtual, fără un calendar anume. Ca o ploaie acidă când ai de strâns fân. Străin de competenÈ›e morale (È™i uneori intelectuale), clevetitorul iese la atac cu vitriol. Gata să otrăvească binele. Ca să-È™i satisfacă orgoliul.

Hrănit de can-can-uri și otevisme, defăimătorul este preocupat de schimbarea canoanelor murdărindu-le. Terfelindu-le. Pregătit să declanșeze certuri de toate anotimpurile, ponegritorul acuză cu seninătate orice și pe oricine. Nu e nevoie mai mult de un ceas pentru o contaminare deplină. El e deplin convins că batjocorind aduce moralitate și interes public. Dar creează cel mai urât spectacol. O comedie nerușinată, vorba lui Negruzzi. Devine cauza păcatului, spunea Ioan Scărarul.

Din nefericire defăimarea practicată altădată în dos, la colÈ› de stradă ori la taifasul laviÈ›ei, azi a ajuns în ziare, în televiziuni, pe bloguri È™i chiar prin biserici. Ea fură din averea spirituală a aproapelui, sau cum zice DEX-ul „e ponegrirea unui individ care aduce atingere faimei (reputaÈ›iei) acestuia”. Calomnia È™tie bine proverbul: „Mai mulÈ›i pier prin defăimare decât prin ascuÈ›iÈ™ul sabiei”! Și, în consecință, aplică. Cu TVA.

„Unii È™i-au făcut o meserie din defăimare”, îmi zicea deunăzi doctorul Vlad Schlezak. Și are dreptate. Clevetirea, împroÈ™carea cu noroi, a devenit un păcat practicat din ce în ce mai des. Un fitness ce murdăreÈ™te imaginile. Dar si minÈ›ile. Biserica, preoÈ›ii, pastorii, creÈ™tinii sunt sectorul cel mai des împroÈ™cat. ÃŽntrebarea este: cui foloseÈ™te? Cine câștigă, căci Dumnezeu nu e prezent în nicio formă de clevetire! Apropos, pe ce verset biblic se sprijinesc clevetitorii?

Sfântul Nectarie scria că dacă „ucigaÈ™ul răpeÈ™te viaÈ›a omului, defăimătorul îi răpeÈ™te cinstea”. ReputaÈ›ia. Cel ce defăimează nu doar că se face judecătorul aproapelui său, dar își face limba pajiÈ™te. Și pajiÈ™tea se aprinde. Mai mult, defăimătorul deschide cu limba uÈ™ile iadului! Ä‚sta ascunde sub faldurile catifelei o încărcătură de dinamită!

Știm că omenirea nu va fi fără defăimători (2 Timotei 3:3). Ei vor găsi în orice papură un nod, în orice fir de nisip un munte. Dar creștinii nu stau lângă aceste pubele sufletești. Ioan Scăraru zicea că cel ce a cunoscut mirosul focului ceresc fuge de defăimători ca albina de fum! Focul defăimări repede se-aprinde!

ÃŽntr-o scriere veche am găsit că „pomenitorul de rău trebuie să se pocăiască un an (cu mătăniile aferente), defăimătorul doi ani, iar… ascultătorul de la fereastră, un an”! AtenÈ›ie mare, defăimarea nu are nevoie numai de gura ce-o împrăștie, ci È™i de urechile ce-o aud! Căci vorba lui LicuÈ›a Ilea: „defăimătorul e ascultat de unii ca el”. Deci, când vezi un om bun caută să-l imiÈ›i, dar când vezi unul defăimător caută să-È›i cercetezi inima!

Defăimarea este o împotrivire fața de adevăr, zicea un pastor. Eu zic că este o trecere pe roșu! Mortală. Te sinucizi! Hristos spune că în ziua aceea vei da socoteală de toate cuvintele deșarte! (Matei 12:36-37).

Petru spune „să fim gata sa răspundem oricui ne cere socoteală… cu blândeÈ›e È™i teamă” (1 Petru 3:15-16). FugiÈ›i de defăimare (È™i de defăimători)! (1 Corinteni 5:11). Nu È™tiÈ›i că defăimătorii nu vor moÈ™teni ÃŽmpărăția lui Dumnezeu? (1 Corinteni 6: 10).

Nu trece pe roÈ™u! AÈ™teaptă până se face verde…

Nicolae Geantă

Sursa: fundatie.ciresarii.ro