Dilemele părinţilor care își cresc copiii sub presiune

Medeea are 8 ani și, aparent, o paletă de interese mai variată decât cea a unui adult obișnuit. Este înscrisă la o școală internaţională unde predomină cursurile în limba engleză, ţinute de vorbitori nativi. Colegii ei sunt copii de expaţi provenind din culturi și chiar rase diferite, ceea ce o amuză pe bona ei, care, atunci când o ia de la școală, spune că „a luat-o de la ONU copiilor”.

Până anul trecut, o dată la două zile, Medeea mergea după școală la cursuri de pian, pentru că părinţii ei doreau să îi dezvolte simţul artistic și gustul pentru muzica lucrată. De anul acesta însă, au ţinut cont de preferinţele ei în schimbare și, cu un ochi la cerinţele de pe piaţa muncii, tot mai îndrăgostită de specialiștii în domenii tehnice, au înscris-o la un curs costisitor de robotică pentru copii.

Când nu este la cursul de robotică și nici la cursurile de înot, Medeea face meditaţii la germană. Ambii ei părinţi au funcţii directoriale într-o companie multinaţională cu rădăcini în Germania și deja se gândesc la o perspectivă profesională cel puţin la fel de bună și pentru Medeea.

Veniturile consistente le permit o mobilitate la care cei mai mulţi români pot doar visa. Însă părinţii Medeei nu își doresc să impresioneze pe nimeni, ci, conștienţi de numeroasele lor privilegii, se consideră datori să le folosească pentru ca fetiţa lor să se poată bucura de viaţă: să își dezvolte mintea, să își rafineze simţurile, să își cultive o etică solidă. Să cunoască, să experimenteze și să exploreze tot ce are mai bun și mai frumos de oferit întreaga lume.

Pentru ei, banii sunt un simplu instrument prin care își pot lăsa experienţa de viaţă să creeze drumuri frumoase pentru fiica lor. Abia când va mai crește își va da și ea seama cât de binecuvântată a fost să poată crește într-un climat în care lumea toată să îi pară o portocală, vorba cântecului, din care e liberă oricând să savureze orice felie.

Medeea și părinţii ei sunt personaje fictive. Însă, deși niciunul dintre ei nu există în realitate, ei există și sunt dureros de clar conturaţi în visurile părinţilor care au posibilităţi financiare cu mult mai reduse, au dorinţe la fel de înalte și de legitime ca acelea ale părinţilor inventaţi mai sus. Ce părinte nu și-ar dori ca mogâldeaţa pe care o crește să ajungă să își dezvolte la maximum potenţialul? Și-atunci singura chestiune care face diferenţa este metoda folosită în acest sens.

Jonglând cu priorităţile

Eseistul David Sedaris descria în New Yorker o teorie de management al vieţii oarecum intuitivă pentru cei mai mulţi dintre noi, dar atât de plastică încât reușește totuși să atingă o coardă sensibilă. „Teoria celor patru ochiuri aprinse”, căci așa se numește, vede viaţa ca pe un aragaz cu 4 ochiuri: unul este prietenia, altul – familia, al treilea – sănătatea și ultimul – serviciul. Iar mesajul acestei teorii este că, pentru a avea succes, trebuie să dăm mai încet unul dintre ochiuri (oricare), iar pentru a avea foarte mult succes, trebuie să dăm mai încet cel puţin două.

Fiindcă teoria are și o doză de truism, nu ne miră să auzim povești despre persoane care, pentru a-și consolida o carieră de succes, renunţă la ieșirile cu prietenii și nu se mai îngrijesc prea mult de sănătatea lor. La fel, nu ne surprinde nici să auzim de persoane care merg pe combinaţia carieră + sănătate, rărind ocaziile petrecute cu familia și cu prietenii.

Prin educaţie deprindem însă că această combinaţie de alegeri este individualistă și egoistă, prin urmare nu este văzută cu ochi buni și nici recomandată. Din contră, sfatul pe care mulţi tineri aflaţi într-o perioadă receptivă la mentorat îl primesc este acela că e important să petreci timp cu familia, mai ales cu cei mici. „Pentru un copil, dragostea se scrie «timp»” a devenit o mantră a societăţilor dezvoltate, adică acelea în care activităţile sunt în competiţie pentru timpul unui părinte. Iar studiile arată că omniprezenţa acestui sfat în media, fie că vorbim de articole de parenting, fie de filme de familie, a dat roade.
O tendinţă foarte interesantă descoperită de sociologi este aceea că părinţii mai educaţi petrec mai mult timp în prezenţa copiilor lor decât părinţii mai puţin educaţi. Ce face ca această constatare să prezinte interes este modul în care ea se împacă cu constatarea că părinţii de astăzi muncesc mai mult timp decât părinţii din generaţiile anterioare, schimbare care se face resimţită mai ales în cazul mamelor. Așadar, deși în virtutea educaţiei lor muncesc timp mai îndelungat, părinţii mai educaţi petrec totodată mai mult timp de calitate cu copiii lor.

Ce ochi al aragazului este mai închis în cazul acesta? Probabil sănătatea, fiindcă și ziua acestor părinţi are tot 24 de ore și, desigur, și acești părinţi au nevoie de timp pentru somn. Se pare însă că părinţii mai educaţi sunt dispuși să renunţe mai degrabă la timpul pentru somn decât la timpul pentru copii.

Cursa înarmării

Așa cum sunt ele structurate, societăţile dezvoltate ale momentului îi împing pe indivizi spre progres pentru că oricine nu ţine pasul este lăsat în urmă. De aceea mulţi părinţi consideră că este de datoria lor să își folosească la maximum resursele financiare, de timp și dispoziţie pentru a le asigura copiilor lor accesul la o educaţie premium. Unii sunt dispuși chiar la sacrificii uriașe pentru a-și vedea copiii realizaţi. Totuși, dacă e să dăm crezare analizei pe care jurnalistul Ryan Avent a publicat-o în 1843 Magazine (sub egida The Economist), aceste dorinţe maximizatoare ar putea fi mai degrabă în interesul părinţilor decât în interesul copilului.

În cuvinte mai multe și mai generoase în privinţa exemplelor, Avent vorbește despre o veritabilă cursă a înarmării copiilor care se petrece în societăţile dezvoltate. Părinţii pompează în copiii lor tot ceea ce consideră că este mai bun, ca abilităţi și cunoștinţe, astfel încât copiii să fie pregătiţi de cât mai timpuriu pentru marea competiţie care asigură (documentat statistic, în repetate rânduri) departajarea vieţilor în calitative și fascinante sau mediocre și dificile: intrarea la facultate.

Potrivit lui Avent (și susţinut de sondaje), părinţii americani, mai ales cei mai educaţi dintre ei, sunt conștienţi că absolvirea unei facultăţi bune poate fi cheia care deschide ușa către o viaţă mai împlinită pentru copiii lor. Însă în condiţiile în care această realizare s-a împământenit ca mentalitate printre părinţi, ceea ce a dus la o creștere exponenţială a concurenţei la admiterea în facultăţile de vârf, părinţi bine intenţionaţi s-au descoperit înscriși într-un maraton al pregătirii suplimentare a copiilor lor care nu doar că le epuizează resursele, ci îi epuizează și pe cei mici, încărcându-le copilăria cu griji pe care ar putea la fel de bine să nu le aibă.
Copilărie confiscată

Această competiţie mărește decalajul economic deja existent în societăţile dezvoltate, pentru că, prin mecanismele ei nedrepte, inegalitatea economică duce la perpetuarea condiţiilor materiale ale părinţilor în vieţile copiilor deveniţi adulţi. Altfel spus, perpetuează clasa. De ce? Fiindcă părinţii fără resurse nu își vor permite să investească financiar în pregătirea copiilor lor la fel ca părinţii fără probleme financiare. În schimb, părinţii care au bani se vor întrece în educaţia pe care le-o oferă copiilor, crescând artificial nivelul și făcând imposibil ca micuţii din clase inferioare să poată recupera.

Un studiu publicat de prestigiosul The Lancet demonstra că acei copii care nu sunt hrăniţi corespunzător și care nu sunt îngrijiţi și stimulaţi așa cum au nevoie vor ajunge, cel mai probabil, să câștige cu circa 26% mai puţin decât alţi adulţi. Cercetătorii s-au referit la un fenomen pe care l-au numit stunting – „ciuntire” – și au spus că primii doi ani din viaţă sunt o perioadă critică pentru a evita „ciuntirea”.

Copiii subnutriţi care trăiesc în sărăcie extremă au dificultăţi de învăţare pentru că sărăcia afectează și creierul. Stresul provocat de copilăria trăită în sărăcie ar putea afecta acele funcţii ale creierului responsabile de reglementarea emoţiilor, susţin cercetătorii americani de la Universităţile din Illinois, Cornell, Michigan și Denver. Coordonatorul studiului, dr. K. Luan Phan, profesor de psihiatrie la Universitatea din Illinois, a demonstrat experimental, pe 49 de subiecţi, existenţa unor disfuncţii la nivelul a două regiuni din creier, amigdala și cortexul prefrontal, în cazul participanţilor adulţi care au trăit în sărăcie în copilărie.

Un alt studiu, efectuat de cercetători de la Universitatea din Columbia Britanică, a arătat că sărăcia poate duce la slăbirea capacităţii intelectuale. Grija zilei de mâine poate determina creierul să funcţioneze ca și cum persoana respectivă ar avea un IQ cu 13 unităţi mai mic decât în realitate.

Discuţia revine însă la părinţi, pentru că, susţin cercetători americani într-un studiu publicat în JAMA Pediatrics, grija atentă acordată copiilor de către părinţi ar putea reduce aceste efecte. Atunci când părinţii săraci se preocupă atent de copiii lor, cei mici sunt expuși unui risc mai mic de dezvoltare a problemelor cognitive, în raport cu cei ai căror părinţi nu au la fel de multă grijă de ei. Altfel spus, dragostea părinţilor poate compensa neajunsurile financiare, însă acest lucru înseamnă totodată și că părinţii fără venituri trebuie ajutaţi să le ofere copiilor lor o grijă mai atentă.
Dilema

Un bilanţ atent dezvăluie faptul că în societăţile dezvoltate există două curente antagonice privind creșterea copiilor: a-i educa formal după un program riguros, care să le disciplineze copilăria, versus a-i educa informal, lăsându-le libertatea să exploreze lumea în ritmul lor. Prima este o cale care nu este accesibilă tuturor, un drum dificil și sinuos pentru copil, dar care are mari șanse să îi ofere un viitor fără griji materiale. Pe de altă parte, presiunea pe care o generează asupra copilului respectiv și, indirect, asupra altor copii, părinţi și asupra societăţii are dezavantaje nete. A doua cale este născută ca o critică la prima și nu urmărește opusul ei total, ci, mai degrabă, dorește temperarea tendinţelor de supraîncărcare a copilăriei cu sarcini și înlăturarea motivelor de epuizare fizică și psihică a copiilor, părinţilor și a generaţiei care, atunci când se compară cu alţii, iese mereu pe minus.

Alegerea între cele două este o dilemă care provoacă anxietate multor părinţi bine intenţionaţi care nu știu ce să aleagă ca să fie mai bine pentru copiii lor și să nu regrete mai târziu că, din pricina unor decizii neinspirate, le-au limitat viitorul.

Această dilemă este firească, însă nu este și universală. Deși am fi poate tentaţi să credem că astfel de întrebări reprezintă vârful de lance în preocuparea cu privire la creșterea copiilor, în realitate ele sunt o rezultantă a valorilor care domină spaţiul nostru cultural.

Etnoteorii despre creșterea copiilor

Părinţi din regiuni diferite ale globului preţuiesc în moduri foarte diferite abilităţile copiilor lor. De exemplu, deși inteligenţa este apreciată superior în cele mai multe culturi, părinţii vor interpreta diferit indiciile ei.

Pentru mulţi părinţi europeni sau americani, faptul că cel mic îi asaltează cu întrebări este perceput ca un semn de inteligenţă. Părinţii italieni vor percepe întrebările ca pe o dovadă de sociabilitate din partea copilului (și se vor bucura mai ales pentru că sociabilitatea este apreciată superior în Italia, ca și în Spania, de altfel).

În Olanda, în schimb, părinţii vor vedea în întrebările celui mic un semn al dependenţei lui și le vor aprecia negativ, deoarece, pentru ei, independenţa copilului este o valoare superioară. Acestea și alte asemenea diferenţe au fost colecţionate de Sara Harkens, profesor de dezvoltare umană la Univeristatea din Connecticut.

Harkens e de părere că societatea americană a dezvoltat „aproape o obsesie pentru dezvoltarea cognitivă în primii ani de viaţă” și că, din pricina aceasta, părinţii americani „tind să treacă cu vederea multe alte aspecte”. Aceste aspecte nu ar trebui căutate pe o listă suplimentară de activităţi, ci, din contră, pe o listă cu mai puţine. În Spania, de exemplu, există o veritabilă tradiţie a beneficiilor pe care le aduce în creșterea copiilor simpla plimbare prin cartier. Cel mic își poate cunoaște astfel vecinii, poate socializa cu ei, dar, mai mult, el poate dezvolta și abilităţi de orientare în spaţiu.

Americanii au exportat etnoteoria lor privind creșterea copiilor și în alte ţări occidentale îmbibate de cultură americanofilă. Ceea ce nu ar fi neapărat un lucru rău, dacă această etnoteorie nu ar exclude din lista ei de priorităţi valori utile pentru indivizi pe care alte culturi, necunoscute chiar, le stimulează mult mai eficient. De pildă, spune Harkens, în comunitatea kipsigilor din Kenya rurală există o expresie – ng’om – care descrie un copil nu doar inteligent, ci și responsabil. Simpla existenţă a acestui concept trădează o filosofie de creștere a copiilor bazată pe dorinţa de a dezvolta în ei capacitatea de a-și asuma acţiuni și de a-i ajuta pe ceilalţi.

Varietatea impresionantă de metode valide de parenting poate fi o încurajare pentru părinţii care nu pot oferi un răspuns sigur la întrebarea: „Ce să fac mai bine pentru copilul meu?”. Pe unii chiar și perspectiva unei astfel de angoase îi determină să amâne nedeterminat decizia de a avea sau nu un copil.

„Dacă nu îi voi putea asigura tot ce trebuie? Dacă nu îl voi putea proteja suficient? Dacă…?” Lungimea șirului de întrebări pare să fie direct proporţională cu maturitatea potenţialului părinte. Însă este doar parţial așa. Probabil că, de la un număr nestabilit de „dacă”-uri în sus, enumerarea de întrebări arată mai degrabă teama persoanei respective de a pierde controlul asupra situaţiei atunci când apare un pui de om. Iar teama aceasta este naturală și benefică, până la un punct.
Ce facem cu teama

În filmul Arrival este o scenă de o sensibilitate existenţială neașteptată de la un film comercial. O vedem pe Louise, personajul principal, faţă în faţă cu o decizie pe care fiecare dintre noi ne-o asumăm sub forma riscului pe care îl ridică incertitudinea cu privire la viitor. Spre deosebire de noi însă, Louise află cu certitudine cum îi va arăta viitorul: va avea o fetiţă, care va dezvolta un cancer fatal. Mai mult, ea și fetiţa vor trebui să lupte cu această boală cruntă singure, pentru că tatăl micuţei le va fi părăsit tocmai de teama privind tot ce presupune lupta.

Momentul acestei descoperiri este și un moment în care Louise poate alege să schimbe cursul destinului ei și să refuze toată suferinţa care îi stă în faţă. Însă ea alege să meargă înainte. Deși știe că acela care îi propune să îi devină soţ o va abandona, îi acceptă cererea în căsătorie și apoi acceptă și sugestia lui de a avea un copil.

Argumentul emoţional al filmului se construiește din paralelismul cu întrebările noastre existenţiale: Dacă am ști finalul de la început, am mai alege același drum pe care suntem gata să pășim acum? Dacă am ști că finalul este unul trist, am calcula că merită totuși să pornim oricum? Morala nerostită este aceea că experienţa iubirii este, în sine, atât de valoroasă, încât nu poate fi anulată de suferinţă. Este, în esenţă, o frumoasă declaraţie de dragoste pentru viaţă și o asigurare că, deși viaţa lovește uneori dur, nemeritat și de neînţeles, binecuvântarea de a trăi merită sacrificiul nostru de durere.

Într-o măsură asemănătoare, dilemele privind cea mai bună metodă de educare a copilului sunt semne de vitalitate a responsabilităţii părintelui. Însă a ne lăsa paralizaţi de această teamă atunci când avem de luat decizii importante cu privire la copiii noștri e un semn că avem nevoie de ajutor pentru a ne reaminti că nu există doar un singur mod de a fi fericiţi în viaţă, pe care, dacă îl ratăm, ratăm întreg viitorul copiilor. Prin urmare, există tot atâtea moduri în care îi putem sprijini pe copiii noștri să devină adulţi împliniţi.

Sursa: semneletimpului.ro