Liber pe jumătate – haina de nuntă!

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți!

Dumnezeu mi-a pus pe inimă să vă scriu câteva rânduri din locul în care mă aflu acum și anume, din arestul Poliției Județene Suceava.

Este drept că am fost eliberat din Penitenciarul Botoșani, după ce am executat mandatul de 4 ani la care am fost condamnat. Așadar, am fost eliberat pe jumătate, cum s-ar spune, pentru că în momentul în care trebuia să ies pe poarta închisorii trei ofițeri de poliție s-au legitimat și mi-au spus că va trebui să fiu arestat din nou de către dumnealor în baza unui mandat european de arestare. Nu am fost neapărat surprins de această veste, deoarece știam de ceva vreme că pe numele meu exista un alt mandat de arestare, însă este vorba despre un sentiment, despre o trăire pe care am experimentat-o atunci și despre care doresc să vă scriu.

În câteva cuvinte vreau să vă povestesc cum a fost ultima zi în închisoarea din Botoșani și prima zi în arestul din Suceava.
Am început ziua de marți, 29 august 2017, într-un mod normal pentru un penitenciar: m-am trezit pe la 6:30, m-am spălat pe față, mi-am aranjat patul, apoi am așteptat apelul de la ora 7:00, la apel se schimbă tura celor care ne păzesc, atunci tura nou-formată din 2 ofițeri intră în fiecare celulă, numărând deținuții și bătând cu un ciocan în gratiile de la geamuri, astfel verificându-le să vadă dacă deținuții nu au încercat peste noapte să le taie pentru a evada, este o măsură de siguranță bătutul gratiilor care se face de două ori pe zi.

După apel, m-am îndreptat către hrană, caut să nu încep nicio zi fără ca prima dată să mă hrănesc, am luat astfel Biblia și am citit 3 capitole de dimineață, acestea sunt prima hrană pe care o servesc în fiecare dimineață. M-am rugat apoi, m-am întins în pat, gândindu-mă la cei dragi, la copii, la Adriana, și la faptul că acea zi urma să fie ultima în Penitenciarul Botoșani. Deși știam așa cum am scris mai sus că mai există un mandat pe numele meu, totuși în inima mea se strecurase gândul că poate totuși nu voi fi arestat din nou chiar atunci și că în ciuda a ceea ce urma să se întâmple voi putea petrece o zi măcar în familie.

Gândurile mi-au fost spulberate de Petrică, coleg deținut, partener de antrenament și prin harul lui Dumnezeu viitor frate în Hristos. Petrică mi-a sugerat că ar fi bine să băgăm un antrenament pentru că asta ar face să mai scadă tensiunea și în plus ar mai trece vreo două ore foarte repede.

Așadar, pe la ora 8:30 am început antrenamentul, mai erau câteva ore până urma să aibă loc eliberarea, timpul începuse să treacă din ce în ce mai greu, iar tensiunea să crească.

Am făcut un antrenament de triceps și câteva serii de abdomene la sfârșit, totul a luat cam o oră și jumătate, ne-am întors la celulă, unde am încălzit niște apă și ne-am spălat. După aceasta, Petrică a început să-și pregătească geanta, el fiind unul dintre cei șase deținuți care împreună cu mine urma să părăsim penitenciarul în acea zi.

Am simțit nevoia de un moment în care să fiu singur, astfel m-am dus la clubul secției a V-a, acolo unde am muncit peste doi ani de zile, acolo unde aproape zilnic ne-am adunat în Numele Domnului Iisus Hristos un număr de deținuți, unde am cântat Domnului, unde ne-am rugat și unde prin harul lui Dumnezeu s-a vestit Evanghelia aproape zilnic, locul în care în ultimii doi ani 24 de deținuți au mărturisit pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor personal în apa botezului. Slăvit să fie Dumnezeu!

Am intrat în această încăpere, eram singur, m-am îndreptat către geamul ce dă spre o pădure din apropiere. De la acest geam am vorbit Domnului de multe ori, am înălțat cereri și rugăciuni privind printre gratii la câmpurile verzi și la pădurea din îndepărtare, sperând ca într-o bună zi să am șansa să pot ajunge sub acea pădure, să pot privi dinspre pădure către penitenciar și să mă pot bucura de tot acel verde pe care doar îl puteam vedea fără să îl pot atinge.

M-am rugat Domnului Iisus și i-am mulțumit pentru cei 2 ani și aproape 3 luni binecuvântați pe care i-am petrecut în Penitenciarul Botoșani, m-am rugat pentru frații care au rămas acolo, m-am rugat pentru cadrele penitenciarului și pentru ca Dumnezeu să lucreze în continuare cu putere în acel loc.

La un moment dat s-a auzit un strigăt pe holul lung al secției: „liberații, bagajul și afară!!!” Era vorba de mine, Petrea și încă un băiat de pe secția a V-a. I-am îmbrățișat pe frați și pe ceilalți deținuți, încurajându-i să-și pună nădejdea în Dumnezeu, căci va veni pentru fiecare dintre ei ziua când vor ieși din acel loc, apoi mi-am luat geanta pe umăr și am plecat. Ieșind în curtea pușcăriei am văzut încă trei deținuți care urmau să se elibereze, ei erau de pe alte secții ale pușcăriei, emoțiile au început să crească știind că mai am un mandat de arestare și totuși sperând că voi fi eliberat chiar și pentru o zi sau câteva ore pentru a-mi putea strânge în brațe familia.

Am fost conduși de către un ofițer spre ieșirea din pușcărie, în mintea mea am zis „a sosit clipa”, apoi trecând pe poarta numărul 2 și îndreptându-ne spre cea cu numărul 1 care este și ultima, un alt ofițer ne oprește și zice: „un moment vă rog, trebuie să semnați actele de eliberare”. Am zis atunci în mintea mea: „huh, am crezut că mă oprește pe mine, bine că n-a zis nimic”, dar nici nu am terminat ideea în minte, când același ofițer spune: „voi cinci veți pleca acasă”, arătând către colegii mei, „iar tu, domnule Ignat, vei fi arestat din nou de către colegii de la Suceava în baza unui alt mandat, ai terminat cu noi, dar se pare că mai ai ceva treabă”. „-Da, așa se pare!”, i-am răspuns eu, apoi, zâmbind și întinzând mâna să mă salute, mi-a spus: „dacă vei avea aceeași purtare și același comportament pe care l-ai adoptat aici și acolo unde vei fi dus, cred că nu vei sta mult timp închis”. I-am zâmbit și i-am zis: „De ce m-aș purta altfel acolo? Când Iisus Hristos schimbă viața cuiva, o face pentru totdeauna!” Ne-am zâmbit reciproc, după care domnii polițiști de la Suceava m-au condus către duba poliției care mă aștepta.

Mi-am luat geanta pe umăr, m-am uitat la colegii mei care tocmai se pregăteau să-și întâlnească familiile și am zis: „încă nu a sosit momentul pentru mine… nu-i așa, Doamne?” În duhul meu am simțit răspunsul afirmativ din partea lui Dumnezeu la întrebarea mea, m-am înviorat în duhul meu și m-am umplut de pace, ceea ce pentru mine este întotdeauna confirmarea că Dumnezeu este în controlul vieții mele, slăvit să fie Numele Său.

Sentimentele care m-au încercat în acele momente în care am fost despărțit de ceilalți colegi ai mei, când ni s-a spus că ei vor pleca acasă, iar eu spre o altă pușcărie, acele sentimente m-au dus cu gândul la o întâmplare din Sfânta Scriptură. În Matei 22, începând cu versetul 2, ni se prezintă o nuntă la care un împărat a chemat pe cunoscuți la nunta fiului său. Cunoscuții au refuzat invitația, mai mult au plecat la treburile lor, lăsând pe robii împăratului, prin care le-a fost transmisă invitația, pe mâna unor batjocoritori, care după ce i-au batjocorit, i-au omorât. Acest împărat puternic s-a mâniat, zice Cuvântul lui Dumnezeu, a trimis oștile sale care „au nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea”. Dacă cei care cunoșteau pe împărat n-au fost găsiți vrednici pentru a lua parte la nunta fiului său, împăratul ordonă robilor săi să iasă la răspântiile drumurilor și să cheme la nuntă pe oricine va întâlni: „Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care îi veți găsi” Matei 22:9. Zis și făcut: „Robii au ieșit la răspântii, i-au strâns pe toți pe care i-au găsit, și buni și răi, și odaia ospățului de nuntă s-a umplut de oaspeți” Matei 22:10. Bucuros că odaia de nuntă s-a umplut și că nunta putea începe în sfârșit, împăratul „a intrat să-și vadă oaspeții” zice Scriptura, însă în momentul în care a intrat în odaie apare o problemă, împăratul identifică o persoană, a cărei loc nu era la nunta aceea, nu pentru că nu ar fi fost invitată, pentru că împăratul trimise pe robii săi să cheme pe oricine, ci pentru că acel om „nu era îmbrăcat în haina de nuntă”. Practic nu era pregătit pentru un asemenea eveniment. Vina aparține în totalitate invitatului, nu împăratului, din moment ce ceilalți oaspeți au avut bunăvoința să pună pe ei „haina de nuntă”. „Prietene” i-a zis împăratul „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă? Omul acela a amuțit” Matei 22:12.

Dragilor, vreți să știți cum m-am simțit eu în momentul în care am fost despărțit de colegii mei și am fost arestat din nou și urcat în duba poliției? M-am simțit exact ca acest om care a fost găsit nepregătit pentru nunta fiului de împărat. Care a fost reacția acestui om? Biblia zice că „a amuțit”. În mare parte aceeași reacție am avut-o și eu, ți se pune un nod în gât și abia mai poți scoate câteva cuvinte.

„Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinților. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Matei 22:13-14

Slavă Domnului că nu am fost aruncat în întunericul de afară, ci doar urcat în duba poliției, situația mea este una fericită în contrast cu cea a acestui om, care și-a pierdut viața veșnică. Eram pe punctul de a fi eliberat, de a fi liber, de a merge unde vreau și a face ce vreau și când să se întâmple… situația s-a schimbat dramatic. De multe ori credem că suntem pe un drum bun și că mântuirea ne aparține, însă cel care are hotărârea finală este Împăratul, adică Dumnezeu. Dragilor, dorința mea este ca niciunul dintre voi să nu fie nevoit să trăiască sentimentele pe care le-am trăit eu pe 29 august, sau și mai rău, cele pe care le-a trăit acel om care nu purta „haina de nuntă”.

De aceea, îndemnul lui Dumnezeu pentru noi toți este: „Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” Matei 24:42. Vegherea aceasta constă în purtarea „hainei de nuntă” zi și noapte, constă în a trăi pentru Dumnezeu în fiecare zi a săptămânii, nu doar duminica, constă în a sta pregătiți pentru ca nu cumva atunci când va mai fi între noi și Împărăția veșnică doar o poartă, doar un pas, Împăratul să spună: „aceștia ce te însoțesc vor trece de poartă, însă tu din păcate nu… tu vei pleca în alt loc…”

Dumnezeu să ne ajute pe toți ca în ceasul acela să auzim următoarele cuvinte: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” Matei 25:34.

Dragii mei, am dorit și am rugat pe Dumnezeu încă dinainte de a fi arestat prima oară ca din toată această experiență El să mă ajute să pot vedea și să pot scoate la lumină ceea ce este bun, de aceea consider că scrisorile pe care le-am scris vouă din închisoare, inclusiv aceasta, reprezintă lucruri absolut pozitive, care ce-i drept vin din experiențe negative, însă Dumnezeu în care mă încred din toată inima, poate să facă din cele mai negre situații prin care trecem lucruri deosebit de frumoase și oportunități deosebite pentru a-L sluji pe El.

În încheierea acestei scrisori, doresc să mai spun că odată ajuns în arestul IPJ Suceava am fost surprins plăcut de schimbările ce au avut loc aici, acest arest nu seamănă deloc cu cel din anul 2012. Este atât de curat încât pare că ai ajuns într-un spital, la fel și condițiile de cazare și cele de trai s-au schimbat mult în bine, felicitări celor care au gândit și au operat aceste schimbări. Aș vrea totuși să știți că oricât ar fi de curat aici, rămâne totuși un arest unde nu doresc nimănui să ajungă.

Mulțumesc familiei mele pentru suportul pe care mi l-au oferit în acești 2 ani și 3 luni petrecuți în Penitenciarul Botoșani, în special frumoasei mele soții, Adriana, care m-a căutat săptămână de săptămână, care în același timp are grijă de cei trei băieței cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat, este o mamă și o soție desăvârșită, Dumnezeu s-o binecuvânteze! Mulțumesc de asemenea fraților care ne-au vizitat în penitenciar și care și-au luat din timpul lor pentru a aduce acolo vestea bună a mântuirii sufletelor prin Iisus Hristos.

De regulă, cei care ies din penitenciare nu au neapărat vorbe bune despre cei care conduc acele locuri și s-ar putea să aibă dreptate, cu mine e altfel, cu bune, cu rele, eu vreau să mulțumesc domnilor și doamnelor care muncesc în instituția numită Penitenciarul Botoșani. Deși condițiile din sistemul penitenciar românesc sunt departe de a fi unele civilizate, eu cred că în acest moment se încearcă a se schimba ceva și mai cred că în viitor închisorile din România vor fi cu adevărat locuri în care se vor reeduca oameni.

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți cei menționați în aceste rânduri, cât și pe dumneavoastră care citiți ce vă scriu și nu uitați să fiți mereu pregătiți pentru „Nunta Fiului de Împărat” care va urma cât de curând în viețile noastre!

Sursa: georgeignat.com