Crestini.com

Să te scufunzi în întuneric, după ce 14 ani te-ai bucurat de tot spectacolul de har și de frumuseţe în care e scăldată lumea noastră, poate fi debutul unei tragedii. Sau poate fi momentul în care începi să deslușești, nuanţă cu nuanţă, splendoarea unei realităţi pe care ochii sănătoși o ratează atât de frecvent.

Uneori viaţa ne ia prin surprindere. Fie apasă acceleraţia și ne poartă într-un decor absolut nou, în care toate speranţele noastre dragi sunt dislocate brutal, fie frânează insuportabil pe un traseu imposibil, în care simţim că durerea a devenit parte a fiinţei noastre și că nu se va mai dezlipi vreodată de noi. În acele momente este foarte ușor ca întrebarea ucenicilor să ţâșnească, în nenumărate versiuni, din inima noastră: „Doamne, nu-Ţi pasă că pierim?”

Când iluzia invulnerabilităţii se destramă

Realitatea ne sugerează că este departe și indiferent la suferinţa noastră și numai credinţa ar putea să întrevadă ceea ce ochii larg deschiși nu pot percepe: faptul că Dumnezeu e chiar acolo, iar nepăsarea e ceva străin de caracterul Lui. Cum ar putea să nu-I pese, când tocmai iubirea pentru noi a dat verdictul cel mai greu de pronunţat din istorie? După alunecarea omului pe toboganul neascultării, cineva trebuia să moară – fie cel vinovat, fie Cel nevinovat – pentru ca vinovatul să aibă o nouă șansă la viaţă. Iar Dumnezeirea a oferit răspunsul, sacrificându-L pe Cel fără vină, în locul nostru. Cum ar putea să nu-I pese de noi?

Există o multitudine de răspunsuri la problema suferinţei umane, unele foarte pertinente. Există însă și o doză impresionantă de necunoscut, iar în faţa suferinţei chiar și răspunsurile clare tind să se dilueze. E un mecanism ce se repetă de secole. Putem fi imunizaţi la suferinţa care sufocă milioane de persoane, însă atunci când ea se intersectează contondent cu noi, vrem ca Dumnezeu să o înlăture. Și instantaneu.

„Vorbește despre durere și nu vei duce niciodată lipsă de ascultători”, conchidea scriitorul Ravi Zacharias. Ruth Graham, soţia cunoscutului predicator Billy Graham, a scris o carte cu un titlu sugestiv – In Every Pew Sits a Broken Heart (La fiecare rând de bănci din biserică se află o inimă frântă). De fapt, pe fiecare rând de bănci ale parcului, în fiecare bloc și în fiecare cartier din orice colţ al lumii există inimi frânte. Durerea vine în mărimi diferite, însă nu ocolește pe nimeni. Și ne confruntă cu aceeași întrebare: oare lui Dumnezeu Îi pasă? Este încă totul sub controlul Său? Sau suntem actori într-o piesă absurdă, derulându-se după scenariul unui haos nesfârșit?

Binecuvântările unei vieţi tivite cu suferinţă

Povestea Anișoarei Dinea, așa cum o relata chiar ea într-o biserică baptistă, este una ţesută din umbre și lumini. Alcătuită din momente impresionante, în faţa cărora nu te poţi așeza comod, cu certitudinea că știi cum se conturează finalul, pentru că, după colţ, se ivește o altă intrigă (și un alt posibil deznodământ). Nu e o istorie care se ascultă pasiv, cu gândurile alergând nestrunite în cine știe câte direcţii, ci una care menţine mereu suspansul. Te obligă să abandonezi loja spectatorului neutru, pentru a căuta răspunsuri robuste despre viaţă, despre Dumnezeu, despre pierderi și despre binecuvântări. O poveste-mozaic, în care se întâlnesc viaţa și moartea, infirmitatea și puterea, întunericul și lumina, ţărâna și veșnicia.

Anișoara s-a născut într-o familie ce-și găsise tihna și rostul undeva, la poalele Munţilor Rodnei, fiind primul născut dintr-un șir ce s-a rotunjit, în timp, la 11 copii. Casa părinţilor e un loc binecuvântat, unde anii se rostogolesc sub grija iubitoare a părinţilor, printre responsabilităţile și asprimile vieţii la ţară, în larma veselă a unui loc înţesat de copii, dar și de oaspeţi, de rugăciuni și de încrederea că Dumnezeu le modelează vieţile. E vremea în care ușile casei se deschid larg spre a găzdui și hrăni orice pribeag necăjit, în care întâlnirile de rugăciune devin audienţe îndelungate la Regele cerului, și unde, mai ales iarna, odăile se umplu peste noapte de oaspeţi, așa că se pregătesc locuri de dormit pe podea, în timp ce în aer plutește un aer de sărbătoare.

Și peste cerul scânteietor al unei copilării fericite se ivesc fără preaviz norii plumburii ai bolii. Iar după aceea, necruţător, cade întunericul. La 14 ani, Anișoara află că nu va mai vedea niciodată chipurile celor dragi sau literele așezate leneș pe albul hârtiei. Și nici măcar lumina cireșilor ţâșnind alb, la zvonul primăverii, între coastele dealului. E începutul unui drum anevoios, în care părinţii o însoţesc așa cum se pricep mai bine: ajutând-o să se deprindă cu sarcinile vechi, pe care acum trebuie să le îndeplinească în circumstanţe ostile, dar de care se achită, pe măsură ce trece timpul, din ce în ce mai bine, fie că e vorba de secerat sau de îmbăiatul fraţilor mai mici. E perioada în care Anișoara e nevoită să întoarcă perna ca să reușească să adoarmă, după ce lacrimile ei îmbibă ţesătura aspră, așa de asemănătoare vieţii ei cele noi. Dar e și momentul în care se decide să se lege de Dumnezeu mai strâns decât oricând, pentru ca nimic să nu surpe această legătură indestructibilă.

Anii zboară, purtând în căușul lor încărcătura altor provocări și izbânzi. Plonjarea în necunoscutul vieţii de liceu, postul ca deprindere religioasă, ce capătă și alte valenţe (mesele cedate colegelor îi aduc, la schimb, oferta acestora de a-i citi lecţiile la zi), deslușirea misterelor alfabetului Braille, adjudecarea premiului la sfârșit de an școlar, absolvirea școlii medicale, angajarea ca maseuză… Și apoi, se scurg tăcuţi zece ani în care cere în rugăciune un soţ. Unul care să poată vedea însă, și care, indiferent ce infirmitate ar avea, să Îl privească pe Dumnezeu din același unghi și cu aceeași dragoste ca ea.

Și cum planurile Lui se împlinesc chiar și atunci când par că se derulează în sens opus, Dumnezeu scrie peste ani povestea ei de dragoste, în detalii de o frumuseţe mai aprigă decât ar fi putut spera Anișoara. Nunta ei rămâne una memorabilă: e o lansare în necunoscut a doi tineri care își unesc visurile și limitările – el nu are picioare, ea e nevăzătoare, însă s-au așezat în mâna Celui care vede totul. Camera lor de rugăciune devine centrul universului lor; acolo, pământul s-a bătătorit sub genunchii lor, pentru că e locul în care Îl întâlnesc pe Dumnezeu în frumuseţea Lui orbitoare. Locul în care se leagă de cer, urcându-i cu speranţă treptele, până ce pământul începe să devină searbăd, sub rafala de lumină ce năvălește de dincolo de cortina despărţitoare. Sunt ani fericiţi. Un timp în care li se nasc, la doi ani distanţă, fete sănătoase, în ciuda pronosticurilor rezervate ale medicilor. Iar Anișoara a învăţat deja cum să răzbească prin toate, depinzând, zi de zi, respiraţie de respiraţie, de Ajutorul ei nevăzut.

Soţul ei, Emil, e deseori plecat, chemat de nevoile bisericilor pe care le păstorește. Și cum ar putea ea să îngrijească de doi copii mici, pe care nu-i vede? Cum să deosebească un scutec imaculat de unul înecat în pete, altfel decât spălându-le zilnic, cu multă trudă? Cum ar putea să le măsoare temperatura micuţelor, cum să deosebească medicamentele pentru ele? Cum să facă faţă controalelor dese ale autorităţilor, care vor să-i ia copiii, pentru că nu o cred capabilă să le poarte de grijă? Cum altfel, dacă nu bazându-se pe Dumnezeu în cele mai mici detalii. Iar laitmotivul mărturiei ei este că Dumnezeu nu a abandonat-o niciodată. Familia lor atipică era, potrivit propriei mărturisiri, un colţ de rai pe pământ. Vecinii și cunoscuţii îi numeau „familia fericită” , atunci când ieșeau la plimbare pe stradă. Iar Cristiana, mezina lor, își amintește de toate gesturile și cuvintele părinţilor ei, care au creionat o poveste de dragoste ce nu poate fi prinsă în cuvinte. Povestea unor soţi deciși să se facă fericiţi unul pe celălalt, în ciuda oricăror obstacole. Povestea unor părinţi inventivi, hotărâţi să își învingă limitele, pentru ca fiicele lor să aibă o copilărie obișnuită. Povestea unor oameni simpli, trăind în miezul de jar al rugăciunii. Și al slujirii celor în nevoie, casa Anișoarei fiind deschisă, ca a părinţilor ei pe vremuri, tuturor celor care aveau nevoie de o vorbă bună și de o masă gustoasă.

Cine ar fi putut prevedea că în această poveste a unei căsnicii fericite nu urmau să se insereze promiţător virgule, ci doar un punct hotărât, de final? Doar Autorul ei, care printr-o decizie la fel de neobișnuită cum le fusese povestea, avea să îl înștiinţeze pe Emil că drumul lui prin viaţă se apropia de sfârșit. Neobișnuită nu era boala care urma să-i curme viaţa, ci faptul că Emil a înţeles ce urma să se întâmple, și cu încrederea de-o viaţă în Prietenul său, a început să se pregătească. Să încredinţeze soţiei actele și informaţiile pe care până atunci le gestionase singur, să își pregătească sufletește familia, să împartă săracilor hainele care nu mai aveau să-i fie de folos.

Virajul brusc al vieţii ei a zdruncinat-o pe Anișoara, care deja începuse să conjuge verbul suferinţei la timpul trecut, convinsă că tot ce fusese mai greu era deja depășit. Și totuși, a înţeles că nu era înţelept să se mai agaţe de un trecut care apusese, cu toate proiectele și visurile lui. Refugiul ei rămâne aceeași cameră de rugăciune, unde o însoţesc fiicele ei, Lavinia și Cristiana, la cei 8 și 6 ani ai lor, deprinse deja să accepte o realitate – mama nu le poate vedea, iar tatăl nu se va mai întoarce – și să o convertească într-o alta, încurajatoare – aceea că Dumnezeu le vede întotdeauna. Orfane de tată, ele se îndreaptă cu încrederea lor de copil spre Acela pe care Biblia Îl numește Tatăl orfanilor. De la El așteaptă să le împlinească orice nevoie, de la lemne de foc la înţelepciune pentru temele lor, convinse că sunt auzite și ascultate. „Eu nu vă las în grija niciunui om”, le spusese tatăl, în prag de despărţire, „ci vă las în grija lui Dumnezeu”. Iar văduva și micuţele orfane au încredere în capacitatea Lui de a le împlini toate nevoile. „N-am cerut niciodată ajutor de la oameni, ci numai de la Dumnezeu”, afirmă cu simplitate Anișoara. Și susţine că El, printr-un șir de lucruri simple și de minuni, S-a îngrijit de ele dincolo de orice așteptare.

Fericirea și îndurarea, declinate în morfologia cerului

„Nu în încercările cele mai aprige, ci în cele mai îndelungate ne paște pericolul cel mare de a ne pierde cu firea.” – Andrew Fuller

E sădită în natura noastră dorinţa de a ști care e destinaţia unei călătorii, cât durează drumul, unde încep (și mai ales unde se termină!) porţiunile lui dificile.

Istoria familiei Dinea este specială tocmai pentru că Anișoara a fost mai preocupată să înţeleagă lucrurile bune pe care Dumnezeu le putea înfăptui în timp ce viaţa ei înfrunta furcile caudine ale durerii, decât motivele sau durata pe care avea să se întindă necazul ei. Versetul biblic preferat al familiei („Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” – Psalmul 119, 105), dezvăluie credinţa lor că, dincolo de necunoscutele drumului, se află o certitudine: pe calea creștinului, oricât de întunecată, strălucește Lumina.

Scriitorul Max Lucado comentează simplu și profund în același timp un verset biblic special, urmărindu-i contururile luminoase prin diferitele traduceri ale Bibliei. „Da, fericirea și îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, și voi locui în casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.”(Psalmul 26,6) Scriitorul compară versetul cu o veritabilă casetă cu bijuterii, în care fiecare cuvânt are o sclipire fascinantă: fericire, îndurare, toate zilele vieţii mele, voi locui în casa Domnului. Mai mult decât atât, siguranţa autorului se insinuează prin fiecare silabă – el nu folosește cuvinte care să sugereze probabilitatea – poate că, este posibil, s-ar putea, presupun – ci își întărește afirmaţia prin da-ul entuziast din introducere. El este convins de bunătatea lui Dumnezeu, care îl va însoţi, nu cu intermitenţe, ci în fiecare zi, până la sfârșitul vieţii. Indiferent de cât de sumbre sau de luminoase vor fi zilele, Dumnezeu va fi acolo, susţinându-l cu îndurarea Lui. Cu bucuria prezenţei Lui.

Exact în aceste cuvinte zugrăvește Cristiana viaţa mamei ei. „Dacă a fost ceva care ne-a ţinut tari, atunci au fost promisiunea lui Dumnezeu și a fost credinţa mamei”, mărturisește ea, subliniind că nu a văzut niciodată încrederea mamei emaciindu-se, oricât de ostile s-ar fi dovedit circumstanţele. Ochii Anișoarei nu mai vedeau luminile pământului, însă distingeau limpede culorile cerului, care invadaseră căsuţa obișnuită, cu locatarii ei atât de speciali: o mamă singură și nevăzătoare, două fetiţe fără tată și Dumnezeu, Tatăl lor nevăzut. O mamă care se ruga în cele mai insignifiante împrejurări, de exemplu când se apuca să gătească o ciorbă. Două fetiţe care au înţeles că, dacă pretinzi că Dumnezeu ţi-e Tată, trebuie să Îl reprezinţi oriunde ai fi. Și așa au și făcut, pentru că, în acest legământ divino-uman, fiecare parte și-a îndeplinit obligaţiile.

Cristiana a absolvit Facultatea de automatică și calculatoare și urmează un doctorat în domeniu. Lavinia a terminat Medicina ca șefă de promoţie și a menţionat în discursul ei de absolvire că își datorează reușitele mamei și lui Dumnezeu. Mărturia lor redimensionează suferinţa, care e privită ca prilej revendicat de Dumnezeu pentru a-și arăta bunătatea și slava.

Materia primă a mărturiei lor e recunoștinţa pentru Cel care a așezat atât de mult belșug pe osatura pierderilor trăite.

Lecţiile luminoase ale unei vieţi trăite în beznă

Istoria familiei Dinea clocotește de semnificaţii și de încurajări care pot jalona drumul oricărui om debusolat de luptele de uzură cu un cotidian tern sau de loviturile intempestive ale tragediei. Ea dovedește că binecuvântarea pulsează latent chiar în ţesuturile necrozate ale vieţii. Că, ori de câte ori contururile realului se tulbură, credinţa poate accepta schimbarea de registru – de la visele năruite ale omului la planurile mai bune ale lui Dumnezeu, care nu eșuează niciodată. Iar dacă această paradigmă ar putea fi taxată ca naivă sau desuetă, alternativa nu este mai ofertantă. În definitiv, nu poţi rămâne cantonat într-o identitate de prag: fie Dumnezeu e încă la cârma istoriei, fie ești pe cont propriu într-un univers absurd. Dar în ziua în care vom șterge din ecuaţia vieţii imaginea Lui, existenţa noastră nu va mai ţinti spre îmbelșugare. Doar se va căzni să subziste, precum ceasul defect din gara pustie în care naufragiază personajul lui Octavian Paler, la care doar minutarul se încrâncenează să mai funcţioneze. Cu o admirabilă conștiinciozitate, însă cu desăvârșită zădărnicie.

Sursa:semneletimpului.ro