Socotelile din suflet – Florin Ianovici

Viața se petrece între colții nemiloși ai unei lumi crude care caută pe cine să sfâșie și mâinile calde și ocrotioare ale unui Tată Ceresc care ne acoperă cu îndurarea Sa.

Loviturile lumii te scapă de entuziasmul exaltat și de proiecțiile nerealiste specifice visătorilor, iar mânile Tatălui Ceresc te ajută să găsești acel punct de echilibru în care privești cu maturitate și înțelegere duhovnicească tot ceea ce ai trăit și trăiești.

Prin rugăciune am căutat și am găsit acel punct de echilibru în care nu am rămas înțepenit în durerea întâmplărilor din anul ce trece, am depășit și dorința de bravadă și de demonstrativ specifice inimilor rănite și mă odihnesc în recunoștința față de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu sunt împuternicit și nu am vreo inspirație profetică anume, dar am o convingere deplină că cheia întregului bine stă în pocăința personală.

Nu mă sperie nimic din perspectivele specialiștilor pe anul 2018 care anunță o nouă criză economică. Mă sperie în schimb modul în care oamenii din biserică se mint pe ei înșiși atunci când își închipuie că sunt bine deși nu se roagă, nu postesc, nu își schimbă faptele și înaintează în necinstirea lui Dumnezeu.

Mă tulbură să văd că sunt căutate emoțiile de moment în locul unei permanente trăiri cu Dumnezeu, că se respinge perspectiva biblică a pocăinței care presupune efort, durerea lepădării de sine, fapte luminate de credință și roade duhovnicești și se preferă o amăgire în care fiecare trăiește după capul lui, dar se proclamă pocăit.

Am fost martorul unor răutăți fără seamăn în acest an și m-a speriat faptul că a dispărut sentimentul veșniciei și al judecății divine din conștiință credinciosului. Nu știu ce anestezic blestemat a amorțit conștiința atunci când fratele face rău fratelui și nimeni nu se mai teme de judecata lui Dumnezeu.

Am privit cu durere cum ungerea este înlocuită cu abilitățile omenești în care deși Dumnezeu este proslăvit în cuvinte, în fapt se promovează omul cu dorințele de mărire. Singurul gen – muzical, de predicare, de administrare – care aduce ungerea e genul duhovnicesc. Și el nu se găsește în lume, ci în zdrobirea unei inimi care caută să zidească Împărăția lui Dumnezeu.

Am văzut cu ochii mei șubrezimea unei învățături în care se caută uneori obsesiv vorbirea în limbi, în care oamenii întreabă pe Domnul și așteaptă răspunsuri, dar nu vor să facă nimic în a se schimba, nu vor să dobândească înțelepciunea de sus și atunci când sunt puși în fața unor decizii, atunci când ar trebuie să se cântărească și să urmeze poruncile biblice caută alt proroc, sau caută vreo întălnire unde prin emoții conjuncturale își liniștesc sufletul pe care Dumnezeu l-a tulburat tocmai ca să îl scoată din minciună și să îl vindece.

Am fost martorul devastării pe care o aduce politica bisericească și religiozitatea unor suflete măcinate de neîmpliniri și ambiții deșarte. Am regăsit bucuria ștergarului și trăiesc cu frica de a nu mai fi amăgit să îmbrac hainele regale ale lui Saul. Mă lupt să râmăn în pasul vioi și cântecul plin de dor aprins al lui David.

Am cunoscut durerea în forme noi, am trăit sentimente pe care nu le știam, am plâns cum nu știam că pot să plâng, am fost mângâiat și susținut cum nu m-am gândit, am fost trântit și lovit peste măsură, dar și iubit cum nu știam că pot fi iubit. Am trăit între: nu meritam să fiu așa de încercat și nu meritam să fiu așa de iubit. Așa că din toate, doar El strălucește.

E o reflecție între ani. Pe unii poate vă va ajuta. Pe alții, nu. E o pagină ca oricare alta. Ce nu vă ajută, ce nu vă caracterizează, dați la o parte. Sunt atâtea alte pagini și postări inspirate.

Tot ceea ce simt, tot ceea ce mă rog fierbinte înainta lui Dumnezeu este să ne regăsim calea spre pocăința personală. O cântărire lucidă, o privire atentă spre sine însuși, o evaluare realistă, biblică a tot ceea ce înfăptuim și simțim, cu gândul de a ne pocăi este îndemnul pe care îl simt în inimă.

Cheia binelui pentru anul 2018, pentru întreaga viața, de altfel, este pocăința.

Dumnezeu să ne ajute să ne pocăim.

Luca 3:8 „FaceÅ£i dar roade vrednice de pocăinÅ£a voastră ÅŸi nu vă apucaÅ£i să ziceÅ£i în voi înÅŸivă: ‘Avem pe Avraam ca tată!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. ”

Un An Nou, 2018, plin de binecuvântare.

Sursa: Facebook