Crestini.com

De ce sunt relațiile atât de dificile astăzi? De ce eșuăm la capitolul dragoste de fiecare dată, deși ne străduim atât de mult? De ce oamenii au devenit brusc incapabili să facă relațiile să reziste? Am uitat cum să iubim? Sau, și mai rău, am uitat ce este dragostea?

Nu suntem pregătiți. Nu suntem pregătiți pentru sacrificii, pentru compromis, pentru dragoste necondiționată. Nu suntem gata să investim tot ce este necesar pentru a face o relație să funcționeze. Vrem totul ușor. Renunțăm prea repede. Este suficient un singur obstacol să ne facă să ne clătinăm. Nu îi permitem iubirii să crească, renunțăm înainte de vreme.

Nu dragostea este ceea ce căutăm, ci doar emoția și tresăririle. Ne dorim pe cineva cu care să vedem filme și să mergem la petreceri, nu pe cineva care să ne înțeleagă chiar și cele mai profunde tăceri. Ne petrecem timpul împreună, nu adunăm amintiri. Nu vrem o viață plictisitoare. Nu vrem un partener pentru întreaga viață, ci doar pe cineva care să ne facă să ne simțim vii acum, chiar în clipa asta. Când entuziasmul pălește, descoperim că nimeni nu ne-a pregătit pentru cotidian. Nu credem în frumusețea predictibilității, pentru că suntem prea orbiți de caracterul palpitant al aventurii.

Ne scufundăm în amănuntele neimportante ale vieții urbane și nu mai găsim loc pentru dragoste. Nu avem timp să iubim, nu avem răbdare să ne ocupăm de relații. Suntem oameni ocupați, care urmăresc visuri materiale și nu mai găsesc orizonturi pentru iubire. Relațiile nu mai sunt altceva decât aranjamente.

Căutăm satisfacția imediată în tot ceea ce facem – în lucrurile pe care le postăm online, în cariera pe care ne-o alegem și în oamenii de care ne îndrăgostim. Vrem într-o relație maturitatea care vine în timp, legătura emoțională care se dezvoltă peste ani, simțământul de apartenență, când abia îl cunoaștem pe celălalt. Aparent, nimic nu ne merită timpul și răbdarea – nici măcar dragostea.

Mai degrabă am petrece câte o oră cu o sută de oameni decât o zi întreagă cu unul singur. Credem în „a avea opțiuni”. Suntem oameni „sociali”. Credem mai mult în a întâlni oameni noi decât în a ajunge să-i cunoaștem. Suntem lacomi. Vrem să deținem totul. Pășim în relații la cea mai mică atracție și ieșim din ele în momentul în care întâlnim pe cineva mai bun. Nu ne străduim să scoatem la iveală ce este mai bun în celălalt. Vrem să fie perfect. Ieșim la întâlniri cu o mulțime de oameni, dar rareori dăm vreunuia dintre ei o șansă reală. Suntem dezamăgiți de fiecare în parte.

Tehnologia ne-a adus mai aproape, atât de aproape încât ne este imposibil să respirăm. Prezența fizică a fost înlocuită de sms-uri, mesaje audio, selfie-uri și apeluri video. Nu mai simțim nevoia de a petrece timp împreună. Avem deja prea mult parte de celălalt. Nu mai avem despre ce să vorbim.

Suntem o generație de „hoinari” care nu stau prea mult într-un singur loc. Toată lumea se teme de angajament. Credem că nu suntem făcuți pentru relații de durată. Nu vrem să ne plafonăm, simplul gând ne înspăimântă. Nu putem concepe ideea de a fi cu o singură persoană pentru tot restul vieții noastre. Plecăm. Detestăm permanența ca pe un rău social. Ne place să credem că noi suntem „diferiți” de toți ceilalți. Ne place să credem că noi nu ne conformăm normelor sociale.

Suntem generația practică, ce se ghidează doar după logică. Nu mai știm cum să iubim cu dedicare. Nu ne mai urcăm într-un avion doar ca să vedem pe cineva iubit care locuiește departe. Ne despărțim, din cauza distanței. Suntem prea raționali pentru iubire. Prea raționali pentru propriul nostru bine.

Suntem o generație înspăimântată – ne e teamă să ne îndrăgostim, să ne luăm un angajament, să eșuăm, să fim răniți, să sfârșim cu inima frântă. Nu lăsăm pe nimeni înăuntru, nici noi nu ne grăbim să iubim pe nimeni necondiționat. Dăm târcoale din spatele zidurilor pe care ni le-am creat singuri, căutând dragostea și apoi luând-o la goană în momentul în care chiar o găsim. Brusc, nu îi putem „face față”. Nu vrem să fim vulnerabili. Nu vrem să ne dezgolim sufletul în fața nimănui. Suntem prea bine păziți.

Nici măcar nu mai prețuim relațiile. Renunțăm la oameni minunați pentru celelalte „vrăbii de pe gard”. Nu îi mai considerăm valoroși.

Nu există nimic ce nu putem cuceri în această lume, și totuși iată-ne stângaci la ”jocul” iubirii – principiul fundamental al existenței umane. Între timp am uitat, probabil, că „adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb.” (Antoine de Saint-Exupery).

Un artiol scris de: Isabela Mihalcea

Sursa: teajut.ro