Crestini.com

Din motive de siguranta, nu sunt mentionate nici numele nici locatia.

Într-adevăr chemarea lui Dumnezeu la misiune înseamnă zdrobire, o zdrobire profundă a inimii, a liniștii și nașterea unei întrebări care îți fură somnul noapte de noapte: „Cum pot eu să fiu aici, și acolo (în atâtea părți ale lumii) oameni să moară fără să fi auzit măcar o dată despre Isus, Salvatorul lor?” Ei bine, așa a început zdrobirea inimii soțului meu și răvășirea comodității mele ca femeie, soție și slujitoare. Deși soțul meu îmi spusese chiar înainte să ne căsătorim planul vieții sale, și anume că își dorește să facă misiune, am acceptat din prea multă dragoste și m-a consolat gândul că acest lucru se va întâmpla peste un timp îndelungat. Doar că după numai 1 an de căsnicie soțul meu nu își mai găsea liniștea în locul unde eram, o țară cu foarte mari posibilități financiare, cu o propunere de avansare a sa dpdv profesional, stabilitate, o Biserică tânără cu mult potențial, prieteni buni, Comitet, slujire și aș putea continua…

Însă zdrobirea lui sufletească a însemnat și zdrobirea mea emoțională pentru că mi-era teamă să pășesc în necunoscut, nu îndrăznisem niciodată să gândesc că aș fi capabilă să merg în misiune, mi-era greu să renunț mai ales la posibilitatea de a ne susține financiar familiile care aveau nevoie de noi și credeam că în sfârșit îi putem recompensa cumva pentru toate sacrificiile lor. De felul meu sunt încăpățânată, dar de data aceasta mi-a fost de ajutor acest lucru. Am îndrăznit să îi cer soțului meu un timp, un timp în care să stau de vorbă cu Dumnezeu, să ascult ce are EL să îmi spună MIE. Nu puteam să plec pe câmpul de misiune doar de dragul lui. Spre surprinderea mea Dumnezeu mi-a spus doar atât: “Am ceva de făcut și pentru tine acolo!” Și mi-a fost îndeajuns!!!

Astăzi locuim într-o țară unde doar 3-4% din populație sunt creștini, într-un oraș cu peste 10 milioane de locuitori, unde sărăcia și bogăția sunt rivale, dar reușesc să conviețuiască pentru că sunt dependente una de cealaltă, unde securitatea este un ideal, dar oamenii sunt însetați după spiritualitate, după Dumnezeu.

Ca femeie experimentez multe provocări și am reușit cu ajutorul lui Dumnezeu să ies din cochilia mea de siguranță, să învăț să negociez prețuri, să par dură și sigură pe mine când merg singură pe strada pentru a nu deveni o țintă ușoară pentru rău intenționați (ca să îi numesc așa), să călătoresc singură cu taxiul, să încerc să schimb măcar câteva replici cu localnicii, deși limba locală este atât de grea, să le accept obiceiuri pe care nu le consider neapărat igienice și modul indirect de a se exprima care naște eterna întrebare în mintea mea: „Oare acum ce vrea să spună?”

De asemenea, parte din provocările pe care le-am experimentat aici, ca femeie de culoare albă, sunt privirile mereu ațintite curios și deseori deranjante ale oamenilor de pe stradă, în special ale bărbaților. Iar într-o țară unde rata violurilor este cea mai mare din lume, chiar și asupra străinilor, mă mai cutremur uneori în sinea mea, dar încerc ca orice gând să îl fac rob al lui Isus și să îmi amintesc promisiunea Lui că e întotdeauna cu mine. De asemenea am găsit și câteva soluții practice: ținuta vestimentară locală care acoperă mare parte a corpului și mă ajută măcar puțin să le semăn lor. Aș fi ales cu mare drag să frecventez și un solar doar pentru închiderea culorii tenului, dar din păcate nu există niciunul pe aici, doar saloane care fac tratamente pentru albirea tenului de care chiar nu mai am nevoie.

Încerc să adopt nu numai ținuta locală, dar și comportamente culturale pe care femeile de aici le respectă cu seriozitate și fără de care și-ar pierde identitatea sau cel puțin respectul familiilor. De exemplu atunci când se servește masa în familie femeia este cea care se îngrijește de toate lucrurile, iar pe parcursul mesei ea stă permanent în picioare urmărind să nu îi lipseasca nimănui nimic, să servească imediat persoana ce a terminat din farfurie cu ce mai dorește. Este ultima care mănâncă și de cele mai multe ori singură, în cazul în care mai rămâne ceva și pentru ea. Am avut musafiri mai tradiționali pe care i-am servit și eu în acest fel, dar am avut și musafiri deschiși care au “îndrăznit” să se servească singuri din mâncarea pusă pe masă.

Cu ceva timp în urmă am avut o întâlnire de părtășie la noi în apartament cu fetele de la orfelinatul cu care lucrez, și ca o gazdă bună le-am servit o gustare, iar soțul meu mi-a întins o sticlă de apă pentru ele. Au rămas pur și simplu uimite, iar mai apoi m-au sfătuit prietenește să nu îmi mai las niciodată soțul să facă un astfel de gest pentru că în cultura lor va fi văzut ca un sclav al soției sale și își va pierde tot respectul în fața localnicilor. De atunci încerc să nu îl mai expun în acest fel și în cadrul vizitelor de acasă să nu mai facă nimic care să îi știrbească reputația. Desigur, în casa noastră mă ajută atunci când suntem doar noi doi sau cu prieteni cu care ne permitem să ne comportăm ca atare. Deși ne modelăm pe cât posibil după cultura și obiceiurile locale, încercăm totuși să nu ne pierdem identitatea, să nu uităm cine suntem, ce lucruri ne fac plăcere ca familie și să păstrăm obiceiuri pe care le iubim.

Ca slujitoare am avut parte de cele mai frumoase experiențe cu Dumnezeu aici, învăț să trăiesc prin credință, să mă bucur de rezultatele muncii în echipă cu Duhul Sfânt, să accept că mai am atâtea de învățat și să îndrăznesc să îi învăț pe cei din jur din ceea ce știu. Cum spuneam la început, m-am temut că nu voi avea lucruri de făcut personal pe câmpul de misiune, dar Dumnezeu mi-a dat un grup de fete din centrul cu care lucrăm de care mă ocup, cu care fac studii biblice, abordăm probleme din societatea culturală, după care le acord un timp personal celor care vor un sfat sau să își împărtășească durerile. Sunt atente și dornice să învețe, și îmi spun că întâlnirile noastre le-au ajutat să crească spiritual, ceea ce este cea mai mare răsplată pentru mine.

Recent am avut o vizită din partea a doi tineri hinduși, un băiat și o fată, pe care prietena mea i-a adus la mine. Erau triști și disperați în căutarea unei soluții pentru tații lor, unul paralizat complet de 2 ani de zile, iar celălalt de 6 luni a început să se comporte ca un om nebun, soluții pe care zeii lor se pare că nu le ofereau. Din ceea ce am învățat pe câmpul de misiune am îndrăznit să îi provoc ca timp de o săptămână să nu se mai închine decât lui Isus și am avut ocazia să le împărtășesc experiențe personale cu Isus din viața mea. Deși a avut parte de multe împotriviri din partea rudelor care nu au înțeles de ce nu mai participă la ritualurile lor zilnice, fata a ales să facă ceea ce i-am cerut, iar pe parcursul acelei săptămâni a văzut minunea pe care numai Dumnezeul nostru adevărat o putea face: pentru prima dată tatăl ei a început să vorbească și să dea semne de însănătoșire. Avem un Dumnezeu Viu, Puternic și Adevărat care se implică personal în viața acestor oameni peste care Îl chemăm, care îi iubește și îi atrage spre El.

Femeia pe câmpul de misiune este deseori un liant între soțul ei și oamenii care au nevoie de slujirea soțului ei. De exemplu atunci când am ajuns aici m-am rugat Domnului pentru o prietenă simțindu-mă singură, iar Dumnezeu mi-a dat-o. Odată cu ea însă a intrat în viața noastră și soțul ei necredincios pe care l-am prezentat soțului meu, mai apoi legându-se o frumoasă prietenie între ei, iar acum el este primul nostru rod pe câmpul de misiune.

Deseori femeia pe câmpul de misiune devine chiar mai ocupată decât soțul ei, pentru că pe lângă slujire, ea se ocupă și de casă, gătește de 3 ori pe zi adesea, face curățenie, pregătește mese sau gustări pentru musafiri, merge la ore pentru a învăța limba locală, face cumpărături pentru casă, etc… Iar eu încă nu sunt mamă, uneori mă gândesc la acele femei care au 2-3 copii mai mici sau mai mari pe câmpul de misiune… oare cum reușesc?

După ce ai stat o zi întreagă să gătești, seara, când îți vin musafirii la cină cu greu mai găsești puterea să fii prezentă 100% în discuții, să te concentrezi, să savurezi o glumă sau să împărtășești o experiență. Însă puterea noastră nu stă în capacitățile noastre umane, ci în Dumnezeu, sprijinul nostru, care ne revigorează atât trupul, cât și sufletul și ne dă pacea și bucuria care ne motivează să o mai facem o dată și încă o dată și oridecâteori este nevoie!

Ca soție încerc să fiu soție în continuare, să nu las slujirea să îmi fure timpul care soțul meu îl merită și de care eu am atât de multă nevoie, de care relația noastră depinde pentru a funcționa bine. Comunic cu soțul meu mai mult decât ar fi nevoie probabil pentru că îi împărtășesc totul: temerile, neputințele, ispitele, durerile, bucuriile, biruințele… Încă de la început a devenit prietenul meu cel mai bun și sprijinul meu cel mai mare.

Încerc să fiu atentă la nevoile lui, să privesc 5 minute măcar un meci de fotbal cu el care îi place atât de mult și să fiu atentă cine joacă, să pun întrebări prin care să simtă că sunt interesată de lucrurile de care este el atât de mult, să fiu atentă la ce îmi spune, să îi gătesc un fel de mâncare care îi place mult din când în când, să îl ascult … să îl ascult cu adevărat fără a mă gândi în același timp că trebuie să spăl gresia care pare murdară sau alte lucruri cum facem noi femeile, în general, să îi acord spatiul de care are nevoie pentru închinare și rugăciune personală, să am încredere și să îi respect deciziile (aspect la care încă lucrez).

Femeia este sprijinul cel mai mare al soțului ei pe câmpul de misiune și poate să îi facă viața o binecuvântare sau nu… Este alegerea ei!

Sursa: comoarafeminitatiibiblice.wordpress.com