Crestini.com

“A TRĂI NU ÎNSEAMNĂ A RESPIRA, CI A ÎNFĂPTUI” (“Chemarea înţelepciunii” de Pastor Daniel Brânzei), acestea sunt cuvintele ce au motivat întotdeauna dedicarea mea în lucrarea de misiune.

Nu este intenţia mea să venerez anumite persoane pentru că Cel ce merită gloria este unul singur, Dumnezeu. Ceea ce doresc însă să vă prezint este o parte din lucrarea la care Dumnezeu ne cheamă pentru lărgirea Împărăţiei Lui. Trăim vremuri la care nu ne-am gândit cu ani în urmă, vremuri în care Dumnezeu a trezit tânăra generaţie la împlinirea poruncii “MERGEŢI ÎN TOATĂ LUMEA …” Într-un timp record am ajuns să descoperim că am făcut un salt enorm să ducem Evanghelia celor din afara neamului nostru. Referindu-mă la misiunea Genesis pot spune că Dumnezeu ne-a dat harul să ne implicăm sponsorizând misionari plecaţi în câteva ţări ale lumii: Afganistan, India, Filipine, Turcia, Tibet, Etiopia, Mozambic, Peru, Indonezia şi în alte locuri, care din motive de securitate nu pot fi amintite. Au trecut doar 5 săptămâni de la întoarcerea mea din Africa, mai précis, din Mozambic. Am petrecut 10 zile pe câmpul de misiune unde îşi desfăşoară activitatea misionara Simona Caba şi familia Osan Cristi şi Monica. Aş fi dorit mult să pot zăbovi acolo până în preajma sărbătorilor, să pot vedea modul în care poporul mozambican sărbătoreşte Crăciunul.

Duminica de 31 Octombrie biserica noastra “PHILADELPHIA” din Chicago a dedicat-o misiunii. Am numit-o “Sunday Mission” şi la programul bisericii am avut ca invitaţi o biserică a fraţilor de culoare. Vroiam să văd măcar câte ceva din modul lor de închinare pentru a fi pregătit pentru întâlnirea cu fraţii din Mozambic.
M-am despărţit de biserică în acea seară, urmând ca luni, 1 Noiembrie, să mă despart şi de familie, plecând spre o lume necunoscută. Despărţirea de familie mi-a făcut emoţii cum încă nu am trăit niciodată şi mai cu seamă că vedeam pe feţele lor multă nesiguranţă. Urma să fac un drum de trei zile până la locul destinat. De pe geamul din aeroport se vedea un avion uriaş, la care mă uitam nedumerit. M-am rugat Domnului să trimită îngerii Lui păzitori în jurul avionului până voi ajunge la destinaţie. Au urmat aproape 20 de ore de zbor până în Africa de Sud, Johannesburg, un aeroport mare şi frumos în care puzderie de oameni făceau cu mâna la cei sosiţi de pe cine ştie unde. Mă gândeam să fac caz de necaz şi să fac şi eu cu mâna, dar oare cui? De fapt, eram şi eu aşteptat de unii care vroiau să-mi care bagajele iar apoi să-mi ia banii. Am căutat un hotel unde să pot poposi până a doua zi când urma să zbor spre Mozambic. După găsirea hotelului am trimis un e-mail familiei şi fratelui Florin Cîmpean în care le spuneam plin de bucurie că am pus piciorul pe pământul African (cu alte cuvinte, eram mândru că Africa e sub picioarele mele). Joi 4 Noiembrie am urcat într-un alt avion ce zbura spre Mozambic, spre oraşul Beira unde am rămas peste noapte. A doua zi urma să iau un alt avion ce zbura spre Ribawe unde eram aşteptat de Pastorul Armando şi echipa misionară condusă de Simona Caba.

Comparat cu celelalte avione, acest avion mi se părea ca o jucărie. A durat doar 45 de minute şi roţile au atins pământul lăsând în urmă un nor de praf. Acum mă simţeam mândru că am şi eu cui să fac cu mâna, chiar dacă nu-i cunoşteam pe toţi cei ce mă aşteptau. Temperatura extrem de ridicată şi priveliştea din jur m-au speriat mai mult decât atunci când eram în India. Am realizat foarte repede că sunt într-o ţară unde vezi sărăcia cuibărită la ea acasa. Fiecare peisaj îmi era aproape de necrezut. Eram extrem de atent la absolut tot ce era în jurul meu.

Priveam pe geamul maşinii cu mare curiozitate la tot ce mi se perinda prin faţa ochilor. Imaginile copiilor ce purtau în spate alţi copii au fost foarte şocante pentru mine. Cei mai mari ai casei îi duceau pe cei mai mici. Alţii cărau în spate vreascuri sau bucăţi mari de lemn pentru foc. Femeile cărau pe cap tot felul de greutăţi iar pe umeri o prăjină ce avea la fiecare capăt bidoane mari pline cu apă pe care le aduceau de la mare distanţă. Toate aceste imagini contribuiau şi mai mult la oboseala mea, parcă nu mai doream decât să ajung undeva să pot pune capul jos şi să adorm puţin. Despre Mozambic se pot spune mult mai multe decât aş putea eu spune. Este o ţară extrem de săracă dar populată de oameni care privesc viaţa total diferit decât noi. Condiţiile fizice din Jungla Mozambicană sunt inimaginabil de grele. O ţară intersectată de râuri care seacă pe timp de secetă sau crează inundaţii groaznice în anotimpurile ploioase. Soarele arde cu putere iar ţânţarii purtători de malarie sunt ca o ciumă. Termitele mănâncă lemnul din casele oamenilor. Lăcustele distrug recoltele. Furnicile construiesc muşuroaie, uneori de înălţimea colibelor, distrugând tot ce prind în cale. Şoarecii de câmp şi şobolanii se înmulţesc grozav şi sunt foarte activi noaptea. În fiecare dimineaţă trebuie să nu uiţi să-ţi scuturi hainele pentru a ieşi din ele păianjenii sau uneori scorpioni mici care, aşa cum ştiţi, sunt foarte periculoşi. Crocodilii stau ascunşi pe lângă malul râurilor, gata să atace orice vietate. Şobolanii şi şoarecii fac ravagii în timpul nopţii. Maimuţele fură mâncarea din colibele oamenilor când aceştia sunt plecaţi. Vrăjitoria guvernează peste tot vieţile oamenilor. Singurul remediu recunoscut de a scăpa de sub puterea acestui întuneric satanic este Evanghelia Domnului Isus Cristos. Ceea ce misionarii noştri fac cu toată seriozitatea. Ceea ce este însă uimitor la ei e că nu trăiesc stresul pe care noi îl trăim. Oamenii nu se îngrijorează cu privire la vreme, sau că un anumit lucru nu a fost făcut. Pentru ei întotdeauna mai este un mâine.

www.orizontcrestin.org