Amintiri de pasi prin univers

In liniste, e multa profunzime a gandurilor…
Doar ascultate, ele revin uneori asa de frumos incat linistesc orice durere greu de exprimat. Unde e inima? Sau unde sa asculti un raspuns dat in tacere?
Intr-o atitudine de contemplare a viitorului, ma regasesc in tacere privind, traind din cand in cand clipe de atentie asupra unei privelisti cosmice a pamantului.
Oare cum e sa fi cuprins si desprins din acest spatiu cosmic si sa nu iti pierzi identitatea?
Sa poti patrunde in realitatea nevazuta a lumii si sa auzi cum inima ta e tot la fel de vie ca si in prezenta unei fiinte iubite. Dorinta e plina de putere si de emotie. E ceva atat de normal si totusi greu de exprimat in cuvinte.

O simtire a atmosferei ceresti e plina de tihna. Nici somnul nu e mai odihnitor ca si primirea ei in constiinta.
Si totusi multa tulburare poate sa stea ascunsa langa usa, chiar la un pas de a intra in linistea pacii. Cum poate sa fie asa de aproape si totusi fara sa se lase absorbita de iminenţa serenitaţii?
Rezistenta puternica a elementelor contradictorii in acest peisaj cosmic tradeaza starea tensionata de la inceput, de la inceputul dialogului din constiinta.

 

Ce simÅ£iri traiesc oamenii… ! Sunt pline de semnificaÅ£ii. Am alergat sa simt si sa traiesc, sa percep si sa cunosc tumultul vietii dar nu m-a lasat sa-l prind, doar imi lăsa bilete pe strazile pe unde trece sa il urmez, ca ma asteapta …. sau uneori ma enervez si nu mai vreau s-aud de el, parca ma tine la distanta….
Şi totusi parca mai mult face sa am rabdare decat sa alerg repede dupa o senzaţie placută. Parcă rabdarea, e unul din secretele creaţionismului, enigmatic prinsa sau cuprinsa in clipele aşteptării.

Viata insăsi seamană cu o barcă ce asteaptă valuri potrivite s-o apropie de maluri, ţarmuri si golfuri, unele neştiute de ea, sau studiate insuficient.
Oamenii, figurine de carne proaspata si calda, se alatura si se prind in hore. Dansul lor e social si uneori prea cultural, dar muzica cuvintelor din fiecare pas reverbereaza in profunzimea fiecarui participant precum vibratiile seismice in scoarta terestra.
Imaginea acestor hore e similara unui musuroi de furnici udat de stropii mari de ploaie. Picurii de apa penetreaza finetea solului si-l desprind, il inmoaie, sau il modeleaza fara a tine cont de multele exercitii si repetitii de cladire si consolidare, din cadrul musuroiului. Tot asa si horele de oameni ajung sa surprinda dansuri razlete sau miscari dezacordate chiar daca toti artistii sunt dansatori profesionisti cu multa experienta.
Ideea unitatii corporative e cu atat mai rara cu cat fiecare dansator urmeaza o coregrafie proprie, dar cine stie daca nu se vor gasi dintre ei doar cativa care sa-i uneasca pe toti printr-o ingeniozitate simpla si altruista.
Oare cum s-ar putea? Exista puncte de acces la esenta inimii fiecaruia?
Ce mai poate fi spus si adaugat unei opere de arta cand artistul insusi se retrage si asteapta?

E o imensa curiozitate !

 

Mihaela