Biserica, un monument al tăcerii în fața avortului?

De-a lungul istoriei sale bimilenare, creștinismul a avut de luptat cu propriile tabuuri. Nu a scăpat de unele nici astăzi. Problemele sexuale sunt doar unele dintre ele. La acestea se mai poate adăuga și avortul.
„Există multe, multe femei care rămân în biserică după ce au recurs la avort, dar simt că acesta este chiar ultimul loc în care să poată vorbi despre asta”, spune Jenny Baines, care lucrează de peste 20 de ani cu femeile care s-au confruntat cu sarcini neplanificate și care și-au dorit o consiliere postavort.

Doar pentru că nu vorbim despre asta nu înseamnă că avortul nu este ceva care afectează femeile creștine”, susține mai departe specialista în consiliere din SUA. Pentru a-și argumenta teza, ea face apel la statisticile naționale, care spun că 1 din 3 femei apelează la avort până la vârsta de 45 de ani. Deși statisticile nu oferă date concrete în privința orientării religioase, se poate presupune că printre persoanele care recurg la avort sunt și femei creștine.

Biserica, o instituție a tăcerii?

Baines este îngrijorată nu doar de numărul acestor femei, ci și de atitudinea bisericii, care tratează avortul ca pe o „chestiune tăcută”, cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Este o situație care vine pe fondul unui cumul de factori. Pe de o parte, societatea consideră problema atât de comună, încât nici nu consideră necesar să se mai vorbească despre asta. Este o parte a normalității cotidiene. Pe de altă parte, biserica tinde să creadă că „nu este o problemă care afectează pe cineva din interiorul ei”. Drept urmare, femeile sunt lăsate să se simtă izolate, considerând că această luptă trebuie să o poarte singure. La aceasta se adaugă și sentimentul de vinovăție, care le determină pe femei să își impună singure un fel de autoexil. Resimt întreaga situație ca pe o abandonare a lui Dumnezeu, ca o etapă în care pot vorbi despre iertare, dar le este foarte greu să o și valorifice.

Deși nu crede că avortul este întotdeauna cea mai bună opțiune a unei femei, Baines a învățat să nuanțeze problema după ce ea însăși s-a confruntat cu trei avorturi spontane. În urmă cu 4 ani, a terminat un master în teologie, cu o disertație pe tema problemelor teologice și pastorale asociate avortului. În cercetarea ei, a fost surprinsă să identifice un număr mare de femei creștine care au ales să facă avort, iar biserica nu abordează subiectul. „Foarte rar mi se întâmplă să vorbesc în biserici și să nu vină apoi cineva la mine și să spună că a avut un avort despre care nu a mai vorbit cu nimeni până atunci.” Mai mult decât atât, în cursul cercetării a descoperit că 99% dintre conducătorii bisericii cărora le-a adresat întrebări au identificat avortul ca pe o problemă teologică, dar în realitate foarte puțini s-au gândit vreodată la acest aspect în mod serios.

O altă perspectivă

Cine este de vină? Instinctiv, se poate arunca blamul asupra liderilor bisericii. Însă nu întotdeauna aceștia pot fi acuzați de rea voință. Pur și simplu, mulți dintre ei nu știu cum să reacționeze și ce să spună. „Cum poți crea un mediu plin de compasiune în timp ce nu ești de acord cu decizia care a fost luată? Cum poți să acorzi asistență femeilor necăsătorite și însărcinate fără a transmite mesajul că ceea ce au făcut poate fi recomandat pentru toată lumea din biserică?” se întreabă Baines. Este una dintre dificultățile reale pe care le implică o asemenea discuție.

Este greu de răspuns la dilemele asociate acestor fenomene, însă mesajele de condamnare la care biserica a apelat uneori nu reprezintă o soluție optimă. Baines povestește despre o femeie care frecventa o biserică din SUA și care într-un anumit moment a recurs la avort. În timp ce se apropia de clinică, a fost abordată de grupuri de creștini cu broșuri și fotografii cu fetuși avortați. „Ce au realizat cu asta?”, s-a întrebat ea. „Înțeleg că este important să ai informații în această privință, dar cred că cei mai mulți oameni oricum știu ce implică. Pe bună dreptate, oamenii asociază foarte des biserica cu atitudinea de condamnare.”

Situația în sine denotă că problema avortului, la fel ca multe alte chestiuni spinoase, este abordată mai mult la nivelul extremelor. Una dintre ele este strategia condamnării, fără să aibă și efectele pozitive scontate. O altă abordare este cea a îngăduinței. Este cazul unui medic care se recomanda ca un fel de „bun samaritean” pentru faptul că aduce o „slujire prin avort”. Pe aceeași listă a abordărilor extreme se poate adăuga atitudinea acelor femei care consideră că au dreptul de a decide în virtutea faptului că sunt singurele stăpâne pe trupul lor.

Și ce ar trebui să facă biserica? Probabil că cel mai bun răspuns poate fi oferit luându-se ca model atitudinea lui Christos. Unele lucruri trebuie spuse. Din perspectivă creștină, avortul este o crimă. Însă mai bună decât condamnarea este abordarea deschisă a acestui fenomen, care trebuie să iasă din zona tabuurilor. Iisus Christos a știut să îmbine adevărul cu mila și dreptatea cu iertarea. Obiectivul Său nu s-a rezumat doar la semnalarea deficiențelor, ci și la recuperarea persoanelor în cauză. Cu alte cuvinte, nu a avut o altă atitudine decât cea pe care o așteaptă astăzi și de la biserica Sa.

Sursa: semneletimpului.ro