Crestinii si societatea

Două împărăţii au început să sălăşluiască pe pământul pătimirii: împărăţia întunericului şi cea a luminii, împărăţia fiilor lui Dumnezeu şi cea a fiilor neascultării, împărăţia umilă, aparent fără putere şi împărăţia care risipeşte averi şi se laudă cu stăpânirea ce nu a fost niciodată a ei. Am vrea ca împărăţia luminii să domine de acum, vizibil, fără putinţă de tăgadă iar fiii ei să fie câmuitori peste tot ce cuprinde pământul. Considerăm adesea că dacă Dumnezeu este de partea noastră atunci lumea politică, economică, socială, religioasă şi oricare alta ar trebui să ne fie supusă iar reprezentanţii noştri să deţină poziţii de frunte în fiecare sector al vieţii pe pământ.

 

Istoria ne contrazice însă şi ne determină să ne schimbăm opinia legată de rolul creştinilor în societate. Nu de puţine ori în istorie, oamenii sinceri care doreau instaurarea împărăţiei conduse după principii biblice au sfârşit lamentabil, departe de adevăratul sens al învăţăturii Domnului Isus (a se vedea experimentul Savonarola cu a lui “Repubblica Fiorentina” ). Chiar şi Noul Testament tinde să strunească imboldul naiv al oamenilor de a instaura pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.

Irod, în palatul său, se distra copios alături de invitaţi de seamă, sărbătorind cu mare fast trecerea altui an de împliniri şi succese, de protecţie romană şi de realizări măreţe. Era la ceas de sărbătoare şi ca peste tot în “lumea bună” de atunci, sărbătoarea însemna destrăbălare. Cu greu putem găsi în palatul lui Irod urme ale demnităţii umane sau ale principiilor statornicite de Dumnezeu în poporul ales dar în subsolurile palatului era închis unul dintre privilegiaţii Cerului, cel mai mare om născut din femeie. El nu cunoştea diplomaţia cu care mesenii lui Irod obţinuseră statutul de “bine văzuţi” şi nici nu avea interese ascunse pe care să le ţină în mâneca hainei precum ucigaşul, cuţitul crimei. El era simplu şi direct, purtător umil al adevărului, păstrător al principiilor lui Dumnezeu iar Marele Împărat îl cunoştea şi îl aprecia.

Am spune că Irod ar fi trebuit închis şi Ioan ar fi trebuit să conducă din jilţul împărătesc. Am tinde să credem că Iudeea ar fi fost un loc mai prosper şi mai curat dacă Ioan Botezătorul ar fi luat conducerea, ar fi fost votat sau agreat de Roma. Doar Ioan era cu Dumnezeu şi Dumnezeu e garanţia binelui, a succesului, a binecuvântării. Dar nu putea Dumnezeu să facă această rocadă? Şi dacă da, de ce refuză în mod ostentativ ba chiar permite răului să triumfe vremelnic asupra binelui şi capul lui Ioan să cadă la cererea unei femei de nimic?

Creştinismul a cunoscut numeroase perioade de unire cu statul secular, unire în care s-a încercat influenţarea statului (împărăţiei) spre bine, spre Dumnezeu, spre adevăratele valori dar toate perioadele, fără excepţie, s-au terminat cu subjugarea şi compromiterea bisericii şi triumful statului. Activismul acesta socio-politic a muşcat şi continuă să muşte puternic din mulţi creştini, unii bine intenţionaţi, care nu pot pricepe că societatea nu se va reforma prin implicarea profundă a creştinilor în politică, administraţie sau diverse forme de conducere pentru că ea are profund încastrate însemnele căderii.

Ne putem face iluzii despre o societate mai bună, despre un mediu în care noi şi copiii noştri să crească dar faţa hidoasă a unei societăţi aflate sub însemnul Diavolului nu va pieri. Tot ce ne este dat nouă este să trăim într-o lume a mirosurilor grele răspândind mireasma cerului, smulgând oamenii din focul pierzării şi nădăjduind la apropierea adevăratei Împărăţii.

Scris de Ganditorul ( http://ganditorul.wordpress.com )