Dumnezeul care mișcă pietrele – Nicolae Geantă

Planul A al Satanei a fost Crucificarea romană. Hristos să rămână pe Cruce și să fie mâncat de păsări. Planul B era strateagia preoților: după ce va muri Hristos, să fie aruncat în Valea Hinam, la gunoaie. Să i se ardă trupul. Dar Iosif din Arimateea le-a dejucat planul. Hristosul trebuia să învieze în trup!
Planul C al Diavolului a fost să sigileze piatra mormântului. Să nu intre nimeni. Dar Dumnezeu a trimis un înger și a dat-o la o parte. Să intre oricine! Doamne, inclusiv preoții ce Te-au răstignit? Romanii? Inclusiv răii, ateii, vameșii și prostituatele? Da, zice Hristos, inclusiv Satana! Sa vadă cum moartea a luat șah mat de la Dumnezeu!
Avem un Dumnezeu care mișcă. El nu doarme, nici nu dormitează. S-ar putea ca urechea lui să nu audă, ochiul Său să nu vadă? Mișcă Cerul, stelele, mișcă pământul și orice ființă. Chiar și pietrele sunt mișcate de Dumnezeu. Esența mișcării nu e Petromul, ci invierea!
Îh dimineață învierii Dumnezeu nu a înlăturat doar piatra de la mormântul Fiului Său. Ci și pietrele care-i sufocau pe ucenici. Și evident, cele care ne apasă pe noi.
Piatra Mariei era deznădejdea. Lacrimile nu i se uscase de pe ochi. Abia îl găsise pe Mântuitor și acum îl pierduse! E întuneric încă și ea merge tăcută prin cimitir. Cu inima ca plumbul. Cu mintea zbucimată. Făcea ruminații. Ziua aceea îi rezerva o singură întâlnire: cu un cadavru! Ea nu știa că va asista la primul Paște creștin. Nu se întreba pe drum ce va zice când îl va vedea pe Isus. Singura ei întrebare era: cine va da piatra la o parte? Și, stupoare! Isus i se arată înviat! Iar deznădejdea se scurge apoi ca aerul dintr-un balon spart.
Piatra lui Petru era remușcarea. Din vinerea mare nu-și revenea. Nu își putea ierta lașitatea. De când îi cântase cocoșul, păcatul i-a făcut inima vulcan. Când aude că Isus e viu nu mai întreabă: „ai avut halucinații Marie?” Ci fuge direct la mormânt. Pot fi iertat! Și dacă El a dat la o parte piatra aceea pe care nici 20 de soldați n-o puteau urni, cum de nu va da la o parte și piatra mea de pe suflet?
Piatra ucenicilor ce merg spre Emaus era ochiul ce nu-L recunoștea pe Hristos. Îndepărtarea de odaia de sus îl facuse pe Isus să pară străin. Când pleci din biserică Dumnezeu nu-ti mai e Tată. Nici măcar unchi. Ci un necunoscut… Avem și noi Emausurile noastre. Atât de dese. Evadări spre lume. Apoi măhrama ei ni se așterne pe ochi. Totuși, din drumul lumii nu te întorci decât după ce te întâlnești cu Isus.
Învierea lui Hristos a mai dat o piatră la o parte. A bisericii ascunse. „Cum m-a trimis Tatal pe Mine așa va trimit si eu pe voi. Mergeți în toata lumea și propovăduiți Evanghelia” a zis Mântuitorul. Dar mai întâi trebuie sa va puneți viața în rânduialâ. Că vorba lui Arsenie Boca: Nu poți propovădui Împărăția Cerului cu plumbul pe aripi! Dupâ aceea vei fi si martor și martir. Piatra fricii va fi distrusă.
Avem deznadejdi în inimi. Avem pietre pe ochi. Ghehazii suntem. Vedem numai partea goala a paharului. Avem remușcări în suflet pentru că păcatele ne apasă. Unde să ne ducem cu ele? Ce soluție ar fi pentru păcate dacă Hristos n-ar fi viu? Avem nevoie de iertare. De aceea românii aleargă în biserici de Paști. De aceea pun lumânări, sărută icoane. De aceea se botează… Hristos iartă orice păcat: curvie, avort, furt, țigară, înjurături, mincină, crimă. Dumnezeu nu doar înlătură, ci sparge toate aceste stânci. Tu mai ai vreo piatră de spart?
Scris de Nicolae Geantă

Sursa: ciresarii.ro