MăreÅ£ia lui Moise – partea a treia

Oare am fi găsit în toată tabăra lui Israel vreun om mai indreptăţit să intre în ţara promisă decât Moise? Blândeţea şi judecata-i justă îi erau recunoscute; inima-i plină de dragoste cu care mijlocea pentru cei mulţi era de netăgăduit, lepădarea de sine, smerenia şi multele calităţi de lider nu îi puteau fi contestate. Era Moise, marele om al lui Dumnezeu, cel cu care Dumnezeu vorbea direct şi Moise trebuia să rămână printre ei multă vreme, să cunoască împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, să se bucure de ţara în care curgea lapte şi miere. Dacă am face noi lista cu cei care să intre în Canaan, l-am pune pe Moise în capul listei, primul între toţi.

Dumnezeu hotărăşte însă altfel. Într-una din zile, după cele mii de probleme din tabără, după răzvrătiri rezolvate, războaie câştigate, după Marea Roşie şi urgiile ce dovedeau însoţirea lui Dumnezeu, Moise primeşte o invitaţie ale cărei urmări le cunoştea pentru că fusese alături de Aaron când acesta îşi primise invitaţia lui. Era o invitaţie de călătorie pe munte, o călătorie doar dus, un drum către mormânt.

Încerc să mi-l închipui pe Moise cel din ziua plecării spre muntele mormânt. Oare cum au fost acele momente? Cu ce sentimente s-a apropiat de copiii, soţiile şi apropiaţii săi? Pleca şi ştia că nu se mai întoarce, că este ultima mângâiere, ultima îmbrăţişare, ultimele cuvinte de bine. Mi-l închipui trecând printre corturile din tabără, el, măreţul Moise în drum spre cimitir, cu inima plină de amintiri ce nu-i dădeau pace şi cu sentimente care îl răvăşeau din nou. Fiecare pas îl îndepărta şi mai tare de poporul pentru care se pusese chezaş cu însăşi viaţa lui, pe care îl iubise cu o extraordinară lepădare de sine, pe care îl salvase din robie şi căruia îi făcuse cunoscute promisiuni fără număr, promisiuni pe care el nu le va vedea împlinindu-se.

Acolo, pe muntele îngropăciunii sale, Moise străluceşte pentru ultima dată. Putea argumenta cu Dumnezeu şi cere ani în plus, ani pe care avea dreptul să-i trăiască în ţara promisă. Era în faţa Creatorului şi de la El putea cere viaţă, sănătate, binecuvântare. Ar fi putut măcar cere moartea în tabără şi oasele lui să fie puse alături de cele ale lui Iosif şi duse, cel puţin aşa, în ţara promisă. În argumentarea sa putea să aducă faptele-i măreţe, încrederea în Dumnezeu de care a dat dovadă, credincioşia şi ascultarea sa ce nu puteau fi şterse doar de un moment de furie. Putea dar a tăcut şi tăcerea sa străluceşte mai tare decât o mie de cuvinte.

Vorbeşte în schimb pentru poporul rămas în vale pe care îl priveşte ca pe o turmă ce va avea de acum încolo nevoie de alt păstor. Nici un cuvânt despre sine şi ceea ce avea să i se întâmple ci totul pentru acei pe care îi condusese. Moise străluceşte şi pentru că dovedeşte încă o dată calităţi de adevărat lider, un lider care este interesat de ceva mai mult decât de domnia sa, care priveşte mai departe decât efemeritatea slujbei sale, căruia îi bate inima mai tare pentru cei pe care îi conduce decât pentru funcţia sa, un lider a cărui linişte este dată nu liniştea de acum căpătată ci de continuarea în bune condiţii a ceea ce el a părăsit.

Moise fusese liderul poporului în momente critice dar şi momente frumoase, avea amintiri care îi stârneau lacrimile de bucurie dar care îi puteau umbri şi fruntea de întristare. Moise însă trebuia să plece, să adoarmă şi să fie adăugat poporului său. Liderii şi împăraţii, cerşetorii şi oamenii simpli sunt adăugaţi marelui popor ce doarme dar în urma fiecăruia rămân urme, urme ce trebuie continuate sau pe care ne vom chinui să le ştergem. Dacă astăzi ar trebui să plec spre munte, binele lăsat în urma mea de cine va fi continuat, rănile vieţii mele cine le va lega, urmele mele unde vor duce?

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)