Partaj

I-am privit când el i-a dăruit buchetul. Albastru şi m-am bucurat că nu-i roz. M-am gândit că-i un tip realist, adică nu promite mai mult decât poate oferi. Nu ştiam atunci că albastrul e culoare de înmormântare. S-au sărutat şi ochii le erau cuiburi de turturele guralive. Soarele de toamnă lăcrima scuturând peste toţi frunze de castan sfătos. Agăţaseră după maşină tinichele şi baloane şi ne-au lăsat în urmă miros de miere de salcâm uitată în cămară. De atâtea ori i-am auzit, după aceea, rostindu-şi cuvinte tandre, ţinându-se de mână, şi-mi era ciudă că mie nu mi-au mai rămas dulceţuri verbale, împrăştiindu-le fără discernământ pe la biserică.
Nu i-am văzut niciodată certându-se. Când toate au luat-o la vale ca bârnele lui Zorba, au sărit peste etapa vorbelor spuse la nervi. Stăteau la masă liniÅŸtiÅ£i, sfătuiÅ£i de avocaÅ£i ÅŸmecheri cu geantă diplomat ÅŸi mirosind a transpiraÅ£ie sub braÅ£. Cuvintele erau împuÅŸcături în noaptea de Bobotează, când comorile dănÅ£uiesc în lumini albastre ca buchetul uscat. ÃŽÅŸi împărÅ£eau lucrurile. „Casa rămâne la tine, iar copilul, maÅŸina, televizorul, frigiderul ÅŸi apartamentul la mine.” Au tras linie, au adunat, împărÅ£it ÅŸi după ce a fost totul gata „pe cale amiabilă”, cum au zis sconcÅŸii cu diplomat, au plecat fericiÅ£i că nu mai trebuiau să se facă de rahat la tribunal. Copilul n-a zis nimic, el se juca la o masă cu un trenuleÅ£ verde din plastic. De fapt, nici nu l-a întrebat nimeni ceva. El îl va lua miercurea trei ore, de la două la cinci, ÅŸi toÅ£i erau bucuroÅŸi. Aveam în gură gust de Å£elină macerată ÅŸi priveam dincolo de geamul murdar la toamna bleagă ce vărsa peste noi ploaie rece ÅŸi măruntă. Ä‚ÅŸtia au ceva cu toamna, m-am gândit. Dar buchetul pe unde-o fi? Am întrebat pe unul deÅŸtept cum se numea scena la care priveam. Partaj, aÅŸa se numeÅŸte – când doi, după ce au totul la comun, se împart pe grămada de lucruri, sentimente, visuri ÅŸi vorbe dulci. Åži partea care le rămâne o investesc în altă expediÅ£ie în terra incognita unde te aÅŸteaptă râzând strâmb hârca unei noi decepÅ£ii.
Oare câte buchete se pot primi în viaţă? Câte vorbe bombonoase se pot şuiera la ureche?
Încep să-l înţeleg pe Freud. Când omul nu mai gândeşte cu mintea inimii, orice buchet albastru ţinut cu delicateţe în mâinile cu mănuşi albe are efect de nitroglicerină băută pe stomacul gol.
Partajul miroase ca subsioara avocatului…
V l a d i m i r _ P u s t a n

Sursa: facebook.com